ATLANTIDA - ORIGINILE DACIEI
ATLANTIDA
1. Zei, semizei şi regi
Din antichitate şi până azi s-au scris despre Atlantida, peste 20.000 de lucrări. S-a creat şi s-a dezvoltat Atlantologia, o ştiinţă complexă, interdisciplinară, de fapt unul din capitolele biogeografiei perioadei cuternare, care folosind datele geologiei, oceanologiei, istoriei, astronomiei, antropologiei, etnografiei, lingvisticii etc., studiază continentul dispărut. Cu toată vechimea ei, problema continuă să înfierbânte imaginaţia oamenilor, de ştiinţă sau nu. Istoricul Atlantidei Specialiştii sunt în unanimitate de acord că principalele izvoare sunt două dialoguri ale vestitului filozof grec Platon (427-347 î.Hr.). Primul dintre ele se intitulează "Critias" şi conţine o descriere a mitologiei împărţirii pământului între zei.
Cu această ocazie, Atena a primit Atica, Hefaistos - Egiptul, iar zeul mării, Poseidon, cum era şi firesc, a primit în stăpânire un continent insular, Atlantida. În Atlantida, se psune în textul citat, la jumătatea distanţei de la mare, se găsea o câmpie fertilă unde se ridica "un munte nu prea înalt". Pe acest deal, unul din oamenii care venise direct din pământ, deci era semizeu, Evenor, trăia fericit împreună cu jumătatea lui, Leucipe. Cuplul a dat naştere unei fiice foarte frumoase, Clito, care rămasă orfană de părinţi la vârsta adolescenţei, a fost luată de soţie de Poseidon. Pentru tânăra regină, zeul a trasat cinci cercuri, la o distanţă egală de centrul înălţimii amintite, ridicând două valuri de pământ, despărţite între ele prin şanţuri largi şi adânci, umplute cu apă, care făceau reşedinţa inaccesibilă oamenilor, care nu cunoşteau încă navigaţia. În centrul insulei, Poseidon a făcut să ţâşnească două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece, vegetaţia fiind variată şi hrănitoare. Clito i-a dăruit lui Poseidon cinci perechi de gemeni, toţi de sex masculin, care dupa ce au primit o educaţie aleasă au intrat în posesia unei părţi din insulă. Atlas sau Atlant, fiul cel mai mare, a fost dăruit de Poseidon cu partea cea mai întinsă şi mai bogată, din centru, care conform calculelor unui cercetător al problemei, Rousseau-Liesens, avea o suprafaţă de 160.000 km pătraţi (cât a Cehiei, Slovaciei şi Olandei la un loc - n.a.). Totodată, Atlas a devenit un super-rege, peste ceilalţi 9 regi-fraţi şi a contribuit la dezvoltarea capitalei - Poseidonia.
2. Urme materiale
Într-un alt dialog, intitulat "Timaios", Platon afirmă că povestea Atlantidei era o legendă de familie pe care o auzise de la Solon, care la rândul său o aflase în timpul călătoriei şi studiiloe sale în Egipt, de la marii preoţi cu care învăţase filosofia. Un bătrân prelat al templului egiptean al zeiţei Neit, i-a dezvăluit atenianului că ân cărţile sfinte era descrisă cam cu 9000 de ani mai înainte, o insulă uriaşă, mai mare decât Libia şi Asia la un loc, aflată dincolo de Coloanele lui Hercule (identificată ulterior cu Stâmtoarea Gibraltar). Aceasta deschieea navigatorilor accesul spre alte insule şi spre continentul opus, probabil America de azi) cu care era mărginită acea adevărată mare (probabil Atlanticul). În continuare, venerabilul preot povesteşte că pe insulă o "mare şi puternică uniune de regi" îşi extinsese puterea până pe continentul opus, cucerind apoi Egiptul, dar în expansiunea lor s-au lovit de rezistenţa atenienilor arhaici care i-au învins cu o armată mult mai redusă. După acest război, într-o singură zi şi noapte, mari cutrmure de pământ şi inundaţii au distrus atât Atlantida, cât şi statul atenian care s-au scufundat în mare.
De-a lungul istoriei, cercetătorii Atlantidei şi-au pus problema veridicităţii celor relatate în "Timaios", dovezile materiale fiind foarte puţine şi incerte. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă şi aşa-numiţii "biscuiţi de mare", care nu se ştie la ce foloseau, aceştia fiind nişte formaţiuni de calcar în greutate de circa o tonă, având adâncituri în centrul suprafeţei interioare. Tot atlanţilor le sunt atribuite o cingătoare din inele de argint şi o cataramă de aur cu imaginea unui tigru. Puţinătatea dovezilor au făcut ca cercetătorii să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutând Atlantida pe tot globul.
3. Ipoteza unei Atlantide Cretane
Atlantida a fost "localizată" din groenlanda până în Africa de Sud, din Suedia până-n Sahara, din Insulele Britanice până în Palestina şi Caucaz, din Amazonia până în Madagascar şi Mongolia, etc. etc. Nici una din aceste ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate a oamenilor de ştiinţă, cu excepţia unei Atalntide cretane, minoică, în a cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale. La 1500 î.Hr., ca urmare a unei erupţii catastrofale a vulvanului Thira de pe insula Santorin, apreciată de Anghelos Galanopoulos de la Institutul de Seismologie din Atena, ca echivalentă cu aceea a câtorva sute de bombe nucleare, declanşate simultan, această civilizaţie este complet distrusă. Ipoteza este susţinută de săpături arheologice de amploare, efectuate în 1967 la Akrotiri, şi de cercetările subacvatice din 1976 a unei echipe de pe "Calypso", conduse de celebrul Cousteau.
Pe una din splendidele fresce descoperite în Palatul Regal din Cnossos, se înfăţişează un ritual apreciat ca religios, în care tineri cretani neînarmaţi voltează deasupra unui animal sacru - taurul - simbol al forţei şi fecundităţii.
Conform lui "Critias", legea era transmisă regilor atlanţi pe baza inscripţiilor lăsate de strămoşi pe o coroană de orichalc, probail un aliaj sclipitor de aramă cu zinc, ce se afla în templul lui Poseidon, înconjurat de un zid înalt de aur şi argint, unde în mod normal nu avea voie să intre nimeni. Doar o dată la 5-6 ani, regii atlanţi se adunau în jurul coloanei legilor şi după ce prindeau taurii cu ajutorul bâtelor şi lanţurilor, îi înjunghiau deasupra inscripţiilor tradiţionale. Apoi, jertfeau mădularele taurilor şi jurau să respecte legile bând sângele animalelor ucise din splendide cupe care erau ulterior depuse în sanctuarul lui Poseidon. În continuare, în timp ce sub cerul nopţii focul de jertfă ardea din ce în ce mai slab, cei zece regi atlanţi îmbrăcaţi în haine ceremoniale de un azuriu închis, judecau în "familie" principalele pricini.
4. O Atlantidă românească
Folcloristul şi etnograful Adrian Bucurescu, arată că Orpheus a fost cel care a acceptat separarea Egiptului ca o colonie de sine stătătoare, faţă de Centru, fabuloasa ţară scufundată, numită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră!
În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi şi urmaşii lor direcţi tracii, Hermes, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx, fiară cu aură leonină şi cap de faraon. În 1913, în lucrarea "Dacia Preistorică", istoricul Nicolae Densuşianu, bazat pe raţionamentul că termenul de "Coloanele lui Heracles" reprezintă doar un simbol legat de acest nume, localizează Atlantida între Porţile de Fier şi crestele munţilor Bucegi şi ai Buzăului. Celebra repretentare megalitică denumită "Sfinxul" din Bucegi este socotită de unii cercetători ca o realizare comună a unor străvechi locuitori şi a agenţilor fizici. Privit la anumite ore şi dintr-un anumit unghi, sunt mărturii cp acum o sută de ani, Sfinxul de pe platoul Babele, aducea mult mai aproape cu un gigantic chip uman decât forma erodat-mutilată de astăzi. Ar fi interesant să se facă excavaţii arheologice pe sub baza lui, poate lucrurile s-ar lămuri.
Un argument în plus: "Atlantis" este tradus de unii lingvişti prin "Fericire", iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagrăm Makaron, adică "A fericiţilor". Ori nu departe de ea, arheologii sovietici (noii stăpâni ai insulei sunt ruşii) au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor. În aceeaşi zonă a Mării Negre, la Hamangia, lângă Cernavodă, au fost descoperite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic "Gânditorul" şi datate 5000-3000 2900 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nici nu putea fi vorba. Iarăşi, imaginaţia ne poate duce la Poseidon şi muritoarea Clito.
Oameni înalţi, albi la faţă şi blonzi
Există o legendă potrivit căreia în momentul scufundării Atlantidei, o parte din locuitorii s-au salvat cu ajutorul unor nave cu reacţie, zburând spre America şi Nordul Africii, iar o parte spre alte planete. În aceeaşi legendă se spune că "atlanţii" erau foarte înalţi, albi la faţă, cu ochii albaştri şi roşcaţi la păr. Ce tulburător să descoperi aceste tipare în zonele de "aterizare" ale atlanţilor! Vestitul faraon Keops avea printre numeroasele sale soţii şi una blondă care i-a născut o fiică tot blondă. Blonde sau frumoase roşcate erau şi guanşele din Insulele Canare, populaţie a cărei scriere a rămas necunoscută. Mumii blonde erau şi cele ale căpeteniilor Virachochas din Peru, cu o vechime de trei milenii, dar şi mumia blondă, de aceeaşi vechime, descoperită în provincia Siniyag din China.
W. Scott-Elliot este autorul ipotezei că primii atlanţi, înalţi de peste trei metri, erau urmaţii lemurienilor, jumătate oameni, jumătate maimuţe, care pe lângă cei doi ochi obişnuiţi aveau un al treilea, aflat în spatele capului şi care le este deschis azi, în urma unei operaţii care poate fi mortală, unor iniţiaţi, de către lamaiştii tibetani. Acelaşi autor menţionează că primii atlanţi se mai împerecheau cu maimuţele pentru revigoarea fizică a rasei care va decade în timp prin amestecul cu rase semite, negroide şi galbene.
A. Cervidos, un celebru atlantolog spaniol, susţine că atlanţii practicau atât magia albă cât şi cea neagră, comunicând prin telepatie atât între ei cât şi cu animalele, cărora le transmiteau voinţa lor. Religia atlanţilor era solară, fiind foarte asemănătoare cu a geto-dacilor, iar ansamblul concentric al statuilor regilor şi reginelor atlante din jurul Marelui templu era izbitor deasemănător cu Templu Soarelui şi Lunii din Cuzco, capitala incaşilor din Peru.
Arhitecţi iscusiţi
Capitala atlantă era înconjurată cu numeroase şanţuri de apă legatecu poduri şi tuneluri ce făceau posibilă trecerea corăbiilor care făceau legătura cu mare printr-un canal lung de 9 km., lat de 75 de metri şi adânc de 25.
Această insulă în insulă era înconjurată de ziduri din tuf vulcanic în trei culori: alb, negru şi roşu, iar zidul valului exterior era acoperit cu aramă, cel din mijloc cu cositor argintiu iar cel interior cu orichalch.
Pe valurile de pământ erau construite temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazarme, antrepozite care înconjurau Palatul Regal.
Apa necesară Capitalei era colectată din munţi printr-un uriaş canal, lung de 1850 de kilometri, iar câmăia din jur era brăzdată de o mulţime de canale transversale, cu un rol multifuncţional, transportul din munţi al lemnului, irigaţii, preîntâmpina inundaţiile şi eroziunea solului.
Rusul Jirov apreciază la 5-6 milioane de oameni, populaţia regatului principal al Atlantidei, o mare forţă militară care putea strânge sub drapel 10.000 de care de luptă şi 1200 de corăbii de război. Revista franceză "Atlantida" dezvăluie faptul că atlanţii cunoşteau legea unităţii în diversitate a micro şi macro-cosmosului. Ei defineau forţele interne ale materiei ca stând atât la baza celor mai mici particule, cât şi în mase uriaşe de substanţă.
5. Cutremure, erupţii vulcanice şi valuri uriaşe
Asupra cauzelor care au dus la dispariţia civilizaţiei atlanţilor, (probabil popor de origine extraterestră), sunt mai multe ipoteze. Cunoscutul astronom poloney M.M. Kamienski a apreciat că aşa numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra (la 9541 î.Hr. n.a.) şi a produs scufundarea Atlantidei, iar inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Negând aceste afirmaţii, rusul Jirov susţine că Atlantida s-ar fi scufundat succesiv în urma unei grandioase catastrofe vulcanice şi tectonice, după cum urmează: etapa I, între 13.000-10.000 î.Hr. şi etapa a II-a, între 9000-8000 î.Hr., când a avut loc scufundarea finală în urma unui cataclism rapid. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întâlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza acestei legende a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţie. Potopul menţionat şi în "Vechiul Testament" şi apreciat de "Codex Vaticanus" că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai "insula celor 7 cetăţi". Apoi resturi ale acestui continent s-au scufundat la nord şi la sud de actualele Azore între 1300-1200 î.Hr. ca, în sfârşit, resturile meridionale din regiunea ecuatorială a Atlantidei să se scufunde în secolul VI î.Hr.
Notă: de Prof. PETRE DOGARU