DACIA
Geto-dacii, după spusele lui Herodot, au fost cei mai viteji şi drepţi dintre traci. În acele vremuri îndepărtate, tracii erau cel mai numeros neam după indi, ocupând mai mult de jumătate din teritoriul Europei. Hotarele ţării getilor, Dacia, corespund cu teritoriul României de astăzi, cel al Ungariei, o parte din Bulgaria şi Ucraina, întinzându-se de la Munţii Carpaţi pînă la nord de Dunăre şi de la râul Nistru până la râul Tisa. În vremea domniei regelui Burebista (sec 1 î.d.H.) graniţa de vest a Daciei a ajuns la lacul Constanţa din Elvetia de astăzi.
Popor războinic, cu o religie politeista la început, dacii vedeau in moarte o eliberare. Credinţa in zeul suprem Gebeleizis îi făcea neînfricaţi pe câmpul de luptă, virtute ce s-a păstrat si dupa ce vechea religie a fost înlocuită de cultul lui Zalmoxe. La fel ca şi la alte neamuri hiperboreene, adevărata viaţa începea in lumea de dincolo, alături de zeul patron. Dacă râdeau şi se veseleau la moartea unuia dintre ei, când se năştea un copil plângeau şi se întristau de soarta pe care o va avea acesta în lume. Educaţi în spiritul vitejiei şi onoarei, dacii erau războinici de temut în ochii oricărui neam din antichitate.
Vracii daci erau recunoscuţi în lumea antica drept foarte pricepuţi. Ei spuneau că pentru a vindeca trupul trebuie să vindeci întâi sufletul, şi aplicau acest pincipiu în leacurile lor. Deoarece cetăţile şi aşezările dacilor erau construite in munţi, pentru a nu fi expuse atacurilor, dacii erau obişnuiţi cu iernile aspre şi sălbaticia. Traiul acesta a dus la o relaţie stânsă cu natura, însă nu în genul celei prezente la celţi. Viaţa dacilor era dominată de manifestările vremii, de distanţele mari străbătute prin sălbăticie şi de singurătatea munţilor neiertători. De aceea, în Getica, magia dacilor nu se bazează pe comuniunea cu tot ce este viu, ca la celţi, ci pe controlul elementelor primare ale naturii. În joc, vrăjitorii daci pot aduce ploaia sau ninsoarea, pot merge pe fum sau pe nori si se pot apăra împotriva animalelor sălbatice. Între vrăjitor şi puterile pe care le controlează nu există o relaţie de fraternitate, ci una de echilibru şi respect. Vrăjitorul dac nu este tolerat de către lup din frică sau simpatie; în schimb, natura îl acceptă ca pe o parte din puterea ce îmbracă întreaga lume şi nu va tulbura acest echilibru.
Apa si Muntele Sfânt la Daci
Ideia de neam nemuritor străbate de la un capăt la altul toate scrierile antice cu referire la geti. Herodot relatează caînainte de a ajunge la Istru, Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori ( 1 ) Alte traduceri, mai exacte, susţin că ar trebui să întelegem nu geţii ce se cred nemuritori ci getii ce se fac nemuritori. Din aceasta perspectiva nemurirea getica este o posibilitate, o potenta ce se cere a fi revelata printr-o anume stiinta ce nu poate fi straina de invataturile lui Zalmoxis. Getii par astfel specialisti in nemurirea sufletului, iar aceasta calitate cred ca sta la baza formarii insusi a cuvantului get. Get este un cuvant autohton, cu inteles doar pentru oamenii locului si nu un nume dat de istoriografi, ori de popoarele straine cu care au venit in contact oamenii pamantului. Pronuntia antica trebuie sa fi fost asemanatoare pronuntiei de astazi din mediul satesc, necarturaresc, adica giet, ghiet (pl.gieti, ghieti) ori cu palatala *iet (pl. ieti). Trebuie sa omagiem taranii analfabeti, descendenti direct din geti, care nu si-au pervertit limba prin scolire si care au pastrat o pronuntie arhaica, asa cum au auzit in familie, de la parinti- *ia, *iul, *inul si nu via,viul, vinul. Ei devin acum, pentru arheologia lingvistica, piatra din capul unghiului, cea zvarlita in noroi de zidari, pentru ca nu-i gaseau rostul, dar fara de care nu se poate incheia lucrarea. Constatam ca atat get cat si Jiu au aceeasi radacina ca si vie (vita de vie) mai clar daca se au in vedere regionalismele gie, jie, dar mai ales pronuntia cu palatala *ie. Privit mai atent *ia (via) poate fi nu doar substantiv ci si atribut caci intruchipeaza substanta opusa mortii- cea vie. Insusi cuvantul care i se adauga-vita de (viata de)- conduce la sensul de viata fara de moarte. Vita de vie constituie echivalentul plantei soma a hindusilor, miere a nemuririi, bauta ca ofranda zeilor si servita de muritori pentru a comunica cu divinul, simbol al betiei sacre : Am baut soma/ Am devenit nemuritori/ se spune in Rig-Veda. . De la atributul de viu, cu variantele sale de pronuntare giu, jiu, ghiu s-au format pluralele gieti, jieti, ghieti, toate transmitand ideia de nemoarte, prin care getii se autodefineau. Apa Jiul este Apa Vie sau apa sfantasi nu curgerea, dupa cum nici Oltul nu este raul de aur, asa cum credea B.P.Hasdeu, decat in masura in care aurul era asociat cu ideia de nemurire. In articolul intitulat "Originea numelui Jiu", B.P.Hasdeu ajunge la concluzia ca este un cuvant dacic insemnand scurgere. Sunt aduse ca argumente forma germana a Jiului, numit pe acest canal Shyl sau Schil. De aici, considera savantul, un cuvant dacic "sil" care explica denumirea de jelturi ale paraielor in zona Mehedinti, dar si toponimul Jiu, tot una cu sanscritul "sar"-scurgere(2). Cu tot respectul pentru inaintasi trebuie sa spunem, totusi, ca aici sunt doua substantive ale caror sensuri, in limba sanscrita, desi se intrepatrund raman distincte. Este vorba de cuvantul jala care inseamna apa si sar care inseamna scurgere, suvoi, curent. Primul sta la originea numelui paraului Jales si chiar a jelturilor mehedintene, al doilea se afla in componenta anticului si atat de cautatului rau dacic Sargetia. Nici jala si nici sar nu il explica pe Jiu. Cuvinte formate de la jiu le gasim, sub diferite forme, in traditiile, obiceiurile si folclorul romanilor.
Cu titlul de Jienii functioneaza si astazi un colind de An Nou, al cetelor de tineri de prin satele din Baragan. Se merge in grupuri de 9 sa 12, avand un conducator de ceata, costumati cu coifuri tuguiate pe cap, mantale si toiege. Scenariul si textul, mai mult niste improvizatii pe tema "jianului calator" ne duc cu gandul la lunile anului ce se sfarseste, intruchipate de jieni, la insusi timpul ce nu moare ci doar calatoreste. Jienii intruchipeaza partea nedistructibila din an ca si din om (3), ce calatoreste dupa moarte, iar aceasta calatorie a timpului si omului isi are perechea mitica in calatoria daimonului Zalmoxis-Cronos, intrucat si Zalmoxis a fost un calator si in acelasi timp a fost asemuit de istoricii elini cu zeul timpului numit Cronos. Jienii se mai numesc si irozi, cuvant ce ii face rude bune cu calusarii, dansatori frenetici ce primesc binecuvantarea de la o femeie numita Irodeasa. Irozii si Irodeasa provin dintr-o magie straveche, cand ritualurile pagane se exprimau prin dansuri si cantece. Carlo Ginzburg (4) a aratat ca anumite practici de magie antica s-au prelungit pana in ev-mediu,fiind percepute ca forme de vrajitorie. Dupa cum s-a consemnat in procesele verbale inchizitoriale, din tarile occidentale, vrajitoarele practicau dansul nocturn al Dianei careia i se mai spunea si Irodiada. Autorul ajunge la concluzia ca traditiile asemanatoare in locuri si perioade diferite, in Europa medievala, provin dintr-un cult pagan al marii mame de tip Cibele. Iata deci ca magia rituala, asociata cu dansul nocturn au condus la schimbarea numelui marii mame in acela de Irodiada, imprumutat, din episodul biblic cunoscut. Concluzia ar fi ca jienii sunt o relicva dintr-un ritual antic foarte vechi, in legatura cu cultul unei zeitati feminine, pe care nu o stim dar se poate banui. In coregrafia folclorica, Jiul a dat numele mai multor dansuri si melodiilor dupa care se joaca. In Dictionarul jocurilor populare romanesti (5) figureaza 17 variante de dansuri jienesti, dar ele trebuie sa fi fost mult mai multe. Sub numele de Jiana se joaca o invartita dreapta, pe ambele versante ale Carpatilor sudici, intre vaile Oltului si Jiului. Jiana este o hora in Dobrogea,iar Jieneasa hora cu strigaturi in Gorj.
Sunt si alte jocuri precum Jiana Veche si Jianu Batranesc, iar astfel de denumiri precum veche, batranesc presupun o traditie neaosa. Cand sub cupola acelorasi cuvinte se strang si toponime si colinde si jocuri si traditii arhaice, inseamna ca nu operam doar cu cuvinte ci cu concepte, iar jiu este unul dintre conceptele filozofiei getice. Pe harta intocmita de Ptolemeu Jiul apare, catre varsare, sub denumirea de Rabon, ceea ce nu face decat sa intareasca epitetul de apa sfanta. In limba spaniola, provenind dintr-un substrat lingvistic comun cu getica, de dinainte de imperiul roman, rabon inseamna berc, fara coada,insusire specifica unor animale, dar si anumitor ape curgatoare. Ambiguitatea resimtita de oricine doreste sa caute izvoarele Jiului provine din faptul ca avem in amonte un Jiu de est, un Jiu de vest, plus un Jiet, suficient pentru a deruta si a nu permite desemnarea unui anume loc. Aceasta forma de ascundere a adevaratei origini a Jiului provine din antichitate si era data de credinta ca isi are izvorul in cer si nu pe pamant. Ca Jiul sau Ghiu insemna apa sfanta, se poate demonstra si prin faptul caopusul sau, adica A-Ghiu, a devenit in crestinism Aghiuta, prin diminutivare(6). Ghiu este un toponim in Ardeal, iar Ghioc, Ghiuta, Ghia, sunt nume propii getice. Floarea ghiocel, prin faptul ca razbate la viata prin ger si zapada, vestind primavara este simbolul viului, al nemortii, numele si semnificatia ei sunt tot atat de vechi ca si miturile getice. Existenta unei ape socotita sfanta la daci este atestata in scrierile istoricului-geograf Strabon (7). In a sa Geografie, Strabon relateaza muntele cu pestera lui Zalmoxis, socotit sfant se numeste Cogaionon, la fel cu al raului ce curge pe langa el. Sunt cercetatori care au stabilit ca prima parte a cuvantului Coga-ion-on, "coga", insemna in limba dacica munte. Avand in vedere un cuvant compus cu intelesul de munte sfant, rezulta ca partea a doua "ion" (on final este sufix) inseamna sfant. Este ceea ce am aratat mai sus, adica pronuntia cu palatala a lui Jiu-*iu. Cel *iu este *ionul, viul, sfantul, fara de moarte. Prin urmare, apa ce curgea alaturi de muntele sfant nu este alta decat Jiul, iar Cogaiononul trebuie cautat, pornind de aici, adica printre cele patru masive muntoase delanga cursul sau: Sureanu, Retezat, Vulcanu si Parang. Insa chestiunea muntilor si apelor socotite sfinte, la daci, nu se reduce la Cogaionon. Alti munti si alte ape se afla sub tutela unor divinitati, iar acest lucru il stim din scrierile lui Lactantius (8) care vorbesc de un cult al zeilor de munte din Dacia Romana, fara nici o indoiala cult de sorginte getica. Exemplul cel mai la indemana il constituie legenda Sargetiei. De la Dio Cassius (9) aflam ca Decebal ar fi ascuns tezaurul statal sub albia raului Sargetia, prin devierea cursului apei, apoi readucerea lui la matca. Istoricii au avertizat ca ceea ce ni s-a transmis nu este decat o legenda calatoare (10). Argumentul principal il constuie faptul ca si Diodor din Sicilia transmite o poveste asemanatoare, dar petrecuta in Panonia si cu cateva sute de ani mai inainte de razboaiele daco-romane. La Diodor regele se numeste Audeleon, iar raul sub care s-au ingropat comorile poarta aproximativ acelasi nume cu cel dacic, adica Sargentia. Faptul ca in locuri si timpuri istorice diferite se regaseste acelasi scenariu al ingroparii unei comori regale, sub albia unui rau, numit Sargetia, confirma mitul apei vii, curgatoare, unde pot avea loc imbaieri rituale cu rol functional in purificari. Darul lui Traian catre templul zeului Cassios,acel corn de bou aurit, de fapt un rhyton, luat din tezaurul dacic, certifica natura religioasa a obiectelor de sub apa, care astfel capata virtuti sacre. Daca am merge inapoi, pe scara istoriei, dincolo de Decebal si Traian, dincolo de Audeleon si Lisimah, putem ajunge la un timp mitic, in care adversarii se transforma in personaje mitologice de genul devasi si asurasi. Rolul lor in aceasta poveste este sa dea un sens si o utilitate divina Sargetiei. Sar, dupa cum am mai aratat, in limba sanscrita inseamna curgere, suvoi, apa curgatoare, iar Getia, de fapt Gietia, prin utilizarea lui "j" in loc de "g" (v. gie-jie ori gioc-joc) precum in graiurile banatean si moldovan, devine Jietia, femininul de la Jiet.Raul Jiet are toate sansele sa fie antica Sargetie, dar ar fi zadarnic sa se caute eventuale comori in albia lui,caci, dupa cum am vazut, legenda Sargetiei exista inainte de Decebal. Dacii au fost un trib getic, cel ce a realizat uniunea celorlaltetriburi din jur, intr-un mare stat. Vom arata ca intre numele de get si cel de dac exista o legatura stransa. Mircea Eliade a precizat ca numele de daoi avut de daci inainte de a se numi astfel, vine de la un cuvant traco-frigian care inseamna lup, insa nu dispunem de o etimologie a cuvantelor dac si Dacia. In limba sanscrita dakha inseamna struguri si de aici emitem ipoteza, avnd in vedere si polisemnatismul, ca macar unul dintre sensurile cuvantului dac sa provina de la fructul vitei de vie Aceasta ipoteza are avantajul ca se articuleaza foarte bine cu simbolul vegetal pentru geti-vita de vie. Nu am fi nici primul nici ultimul neam din istoria antica care alegeau sa se asemuie cu vita, mladitele de vita si strugurii. Cele mai la indemana exemple ni le ofera Biblia. In cartea lui Isaia din Vechiul testament Domnul Dumnezeu este vierul si iudeii sunt via, dupa cum se spune: "Acum dar-zice Domnul-locuitori ai Ierusalimului si barbati ai lui Iuda, judecati voi, intre mine si via Mea. Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut? Pentru ce a facut ea struguri salbateci, cand eu ma asteptam sa fac struguri buni? Va voi spune insa acum ce voi face viei Mele; ii voi surpa zidul, ca sa fie calcata in picioare. O voi pustii; nu va mai fi curatata, nici sapata;spini si maracini vor creste in ea! Voi porunci si norilor sa nu mai ploaie peste ea.Via Domnului ostirilor este casa lui Izrael si barbatii lui Iuda sunt vita pe care o iubea"(Isaia,5- 1,7 ). Citind acest pasaj din Biblie nu putem sa nu ne gandim la episodul scoaterii vitei de vie ordonata de Burebista, la sfatul lui Deceneu, preotul regelui si reprezentantul divinitatii pe pamant, care talmacea vointa zeului getic. Isus, de asemenea, s-a descris pe sine ca adevarata vita cu care credinciosii sunt intr-o relatie organica. Iata pasajul din Evanghelia dupa Ioan: "Eu sunt adevarata vita si Tatal meu este vierul. Pe orice mladita care este in Mine si n-aduce roada, El o taie; si pe orice mladita care aduce roada o curateste ca sa aduca si mai multa roada. Acum voi sunteti curati din pricina cuvantului pe care vi l-am spus. Ramaneti in mine si Eu voi ramane in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce roada daca nu ramaneti inmine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane in mine si in cine raman Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic" ( Ioan, 15-1, 11 ). Daca acceptam ca geto-dacii se identificau cu vita de vie si strugurii sai, atunci este foarte posibil ca adevarata scoatere a vitei de vie sa fi fost actiunile militare intreprinse de Deceneu, conform cu vointa divina, de anihilare a asa zisei vitei salbaticite, adica a elementelor tribale ce se abatusera de la dreapta credinta stramoseasca. Neintelegand sistemul filozofic getic care apela la simboluri, Strabon a luat ad-literam parabola lui Deceneu si a proclamat starpirea vitei de vie in Dacia. Or dovezile arheologice contrazic acest lucru, cultivarea vitei de vie desfasurandu-se fara intrerupere in Dacia. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca o astfel de operatiune era o imposibilitate din punct de vedere practic. In plus, strugurii fiind un aliment valoros ar fi fost mai logic sa se interzica vinificatia si nu interzicerea cultivarii vitei de vie. Dosarul vitei de vie getice este mult mai bogat. Strugurele, impreuna cu spicele de grau figureaza pe monezile romane infatisand Dacia Felix, iar aceste simboluri sunt de sorginte dacica si nu romana. Colacul de grau si vinul se sfintesc in zilele noastre in biserica crestina si este posibil ca si in Dacia antica sa fi constituit alimente rituale. Daca privim in repertoriu liricii populare, transmisa prin viu grai de la geto-daci, aici strugurele apare personificat, capabil de simtire si patimire : Struguras batut de piatra/ Rau e Doamne fara tata/Struguras batut de bruma/Rau e Doamne fara muma/
Gheorghe SEITAN
DACIA SAU ROMÂNIA
Dacia sau România "Dacia este Ţara Zeilor (Daksha), cel mai frumos loc din lume, ales de către cei Şapte Zei ai Genezei, stăpânită de către Daksha Însăşi. Aceştia au populat acest pământ cu fii aleşi, cei 10,000 de Daci (fii de zei)" din Rig Vega Texte Vedice
de Gabriel Teodor Gherasim, New-York
Într-o vizită recentă la Consulatul Român din New-York, Preşedintele Traian Băsescu a fost întrebat la un moment dat de către Doctorul Napoleon Săvescu (Dacia Magazin): "Este ocuparea Daciei de către romani un moment de mândrie sau de doliu naţional?" În timp ce pentru mulţi cititori există poate alte subiecte de interes pe termen imediat (inundaţiile din România, gripa aviară, NATO,Comunitatea Europeană), rămâne şi acesta un subiect de importanţă majoră pentru poporul nostru.
De ce? Pentru că este baza, paradigma, după care ne descriem pe noi înşine.
Înainte de a intra în contact cu mişcarea de dacologie propagată contemporan de către Doctorul Săvescu şi cu rădăcini esoterice variind de la Nicolae Densuşianu, Nicolae Miulescu, la familia Basarabilor, trebuie să înţelegem de ce Dacia şi titlul de români sunt un titlu de mândrie pentru noi.
Din secolul XVIII până în prezent, Şcoala Ardeleană, propagată de către Biserica Unită cu Roma, s-a străduit cu mult succes, nu numai să se lupte pentru drepturile românilor din Transilvania, Banat şi Maramureş, - care au fost nerecunoscuţi ca oameni şi ca neam, de către ungurii minoritari oligarhici, de peste 800 de ani -, dar şi să (re)trezească conştiinţa şi mândria neamului nostru. Paralela suntem români, prin urmare: "de la Râm ne tragem", părea inevitabilă, şi asta nu numai venind de la clericii care erau familiarizaţi cu Roma de la Blaj, dar şi de la cronicari ortodocşi precum Grigore Ureche.
Pe de altă parte, dacologii afirmă pe drept cuvânt că, dacă românii din vestul României n-au fost maghiarizaţi în 800 de ani de ocupaţie maghiară, şi românii din Basarabia n-au fost rusificaţi în 300 de ani de ocupaţie şi persecuţie ruseacă, nu are sens de a afirma cum că dacii, mai ales toţi dacii, ar fi putut fi romanizaţi de către romani într-o perioadă de numai 170 de ani, până la retragerea romanilor la sud de Dunăre, în care numai 20 % din Dacia a fost sub ocupaţie romană.
Deci de ce ne chemăm români, daci, valahi, de unde provin aceşti termeni esenţiali pentru neamul şi conştiinţa noastră? Ce limbă vorbim? De unde se trage?
Dacia desigur, îşi trage originile din perioada hiperboreană, din perioada dezgheţurilor glaciale, de la "începutul timpurilor", ca să folosim o expresie populară. Răspunsul la întrebarea dacă suntem daci sau români, poate să ne vină, în mod paradoxal din textile Indiei şi aleChinei. Descoperiri mai vechi şi mai recente arată că în India şi China, dacii (arienii) au ajuns în forţă, prin trecerea peste Munţii Caucaz, într-o continuă expansiune, făcută posibilă datorită culturii pastorale care le permitea mişcarea şi independenţa la nivel de alimentaţie. Cu privire la India, odată ajunşi pe malul superior al râului Hindus (Shindhu), aceştia s-au oprit şi au stăpânit această zonă până la cucerirea lor de către Persieni în 518 Î.C.
Înaintea Carpato-Danubienilor, locuia în această zonă populaţia băştinaşă a Harapilor, pe care Carpato-Danibienii i-au măcelărit în perioada 2,000 Î.C. Ecoul acestei invazii s-a reflectat şi în folclorul românesc cu povestea "Harap Alb", cu care am fost familiarizaţi în copilărie. Odată cu invadarea Indiei de către britanici,Charles Masson a început cercetări în această zonă în 1826, urmat de către Alexander Cunningham în 1873. Mortimer Wheeler, care a supraveghat excavaţiile arheologice din zonă în perioada 1944-1948, a fost un proponent puternic al teoriei măcelului localnicilor harapi de către arianii Carpato-Danubieni.
Literatura Vedică, care este formată din patru texte, (Rig-Veda, Yajur Veda, Sama-Veda şi mai apoi Athara-Veda), mai păstrează terminologii venite direct din topografia carpato-danubiană, inclusiv menţionarea unei lupte pentru tron dintre două familii din Bahat-Taral (Ţara Banatului). Iată câteva dintre cuvintele româneşti (multe topografice), care-şi găsesc ecou în textile indiene:
OM (această silabă care este şi numele faimosului vârf de munte din România, este considerată ca silaba "sacră" de către indieni. Derivative ale acesteia sunt "Aum" şi "Amin"). NEGAE (în româneşte Muntele Negoiu). PAPUSHAN (în româneşte "păpuşă"). SHIRI/SRI , -zeiţa abundenţei- (în româneşte Muntele Şiriu). TAMASH -un alt zeu vedic-(în româneşte satul Tamaş Fălău, Tamaş Fălosul, adică). AGNI,-zeiţă a focului- (în româneşte localitatea Agnita). PAVA-KA -zeiţă a focului-, (în româneşte satul Pava). VUDILA, -luptător arian- (în româneşte satul Budilă). MOKSHA, -zeu Vedic al Unirii şi al Infinitului-, (în româneşte satul Moacşa). BHARA-TA, -cuceritor al Indiei din partea Carpato-Danubienilor Ariani, menţionat în textul Maha-Bharata -, (în româneşte satul Bărătău). CHIANDRA -numele zeiţei Lunii din textile Vedice-, (în româneşte satul Şandru).
Odată cu cucerirea părţii nordice a Indiei Carpato-Danubienii arieni au adus şi propria structură socială, pe care au impus-o băştinaşilor. Trei clase superioare şi una inferioară erau formate din iniţiaţi:
- RAMANII (mai târziu cunoscuţi drept B-rahmans): preoţi, poeţi şi specialişti în ritualuri. DE AICI PROVINE CUVÂNTUL ROMÂN.
- KASHA- TRYAS ( apărătorii Casei) - şefii de triburi;
- VAI-SHY-AS ( Vai-Şi-Amar de ei) reprezentaţi de sărăntocii dintre ocupanţii arieni.
- SHUDRA , indigenii indieni, angajaţi în muncile fizice de jos ( Su-doa-rea, în româneşte, cei care asudă/transpiră mult).
După ce Carpato-Danubienii s-au stabilit ca şi cuceritori ai Indiei, generaţiile următoare, în special cei iniţiaţi în ritualurile dacice, preoţii, "ramanii", au efectuat des drumuri în Dacia, considerată de aceştia ca "Ţara Zeilor,Cel Mai Frumos Loc de pe Pământ", pentru diferite ritualuri încă necunoscute publicului larg. "Drumul Mătăsii", de mai târziu, era la origine cunoscut drept "Drumul Zeilor", descris de textele Upanishade-Kanshitaki drept "CALEA BYK". "Calea Bâcului" mai pe româneşte, îşi are sfârşitul şi în ziua de azi la Vadul Bâcului, la scurtă distanţă deChişinău (la origine Castrum-Novum), unde pietre enorme de origine misterioasă se văd şi în ziua de azi închizând râul Bâc, -care şi trece prin Chişinău- şi îndreptându-se agale înspre Nistru, peste care se pierd.
Aceşti ramani, au menţinut cu Patria Mamă şi cu iniţiaţii carpatici (inclusiv după convertirea la creştinism), un contact peste secole, care este cunoscut numai unui număr restrâns de oameni.
Aceşti Carpato-Danubieni, venind din pământul sfânt dintre Tisa (Pa-Thissus), Dunăre (denumit după DANU, mama ploilor), Carpaţi şi Nistru, au dus cu ei în India şi scrisul lor (Sanskrit- Să Înscriu).
Simbolul lor era Spirala, Începutul şi Sfârşitul, destinat lor de către Daksha lor, dacilor şi a preoţilor lor ramanii. În India, aceasta este simbolizată ca şi "şarpele încolăcit" (forţa latentă, chakra), pe când în Dacia, în timpul bătăliilor, şarpele cu bot de lup era desfăşurat (forţa explozivă). Maramureşul, care se pare că este locul cu cel mai mare simbolism mistic la români, este plin de decoraţii în spirală, de la arhitectura porţilor şi a bisericilor, la ţesăturile populare. Şi pentru că tot vorbim de Maramureş (Ţara Mamei "Ma", a tatălui "Ra" şi a continuităţii infinite repetitive, Ma-Ra-Mu-Reş-Ma-Ra-Mu- ), să nu uităm că şi irlandezii şi înaintaşii lor celţii, le atribuie Dacilor din Maramureş propriul lor scris, Ogam.Conform documentului de cronici irlandeze intitulat "Auraicept" originea alfabetului lor derivă din nord-vestul Daciei.
De aceea este cel puţin ironic că în şcoli în România, se predă încă aşa zisa "pierdere a limbii şi alfabetului dacic" în procesul de "romanizare", dându-ni-se numai câteva exemple de cuvinte latente dacice încă în uz (topor, stână, brad, stup, etc.), când din Irlanda în India există documente care atestă scrierile altor naţiuni care provin din Dacia noastră.
Se pare că printre "repatriaţii" daci din India putem enumera pe marele staraboste raman, BRAŞIVA, de unde derivă astăzi numele Braşov, unul din cele mai mari oraşe din România de azi. Împrejurul oraşului mai sunt sate fondate de alţi ramani menţionaţi în textile vedice: VUDIL{ (Budilă) şi SHARKARA (Sercaia).
În mijlocul Braşovului există dealul Varte; în textile sanscrite vedice (texte care "văd" , care "cunosc"), VARTA înseamnă "Ţară"; mai mult, există menţiunea lui VARTA BRAŞIVA, mai pe româneşte VATRA BRAŞOVULUI.
Pe lângă BRAŞIVA, VUDIL şi SHARKARA, textile vedice mai menţionează şi alţi ramani rebeli, care au preferat să se reîntoarcă în Dacia. UDDALACA, ramanul (b-rahmanul), odată ce s-a întors a format propria localitate chemată - Uda, pe lângă Valea lui Vodă (VEDA în sanscrită înseamnă cunoştiinţă totală).
Să încheiem analiza aceasta despre infulenţa ramanilor carpato-danubieni în India cu numele RADHIKEI, zeiţa şi personificarea dragostei absolute în Hinduism, iubirea ideală a lui Krishna, care desigur în româneşte se găseşte în frumosul nume RODICA (cea rodnică, cea bogată). Rodica este nume pur şi antic românesc şi nu îşi găseşte sinonime în culturile slavone învecinate cu românii. La indieni însă, RADHIKA, are şi mănăstirea proprie în India, lângă Mathura, regiunea Uttar Pradesh, care se chiamă nici mai mult, nici mai puţin decât Templul - BARSANA.
Iată cum este descrisă zeiţa Radhika în scripturile hindu: "Krishna fermecă toată Lumea, dar Radhika îl fermecă pe Fermecător, ceea ce înseamnă că Radhika este Zeiţă Supremă Peste Toţi".
Faimosul dans românesc "HORA", preluat de la aromâni de către greci, sârbi, albanezi, bulgari, şi de la români de către evrei, are propriul zeu în India, chemat HARA. HARA este considerat de indieni drept zeul Puterii Fizice, cu reflexia egipteană a zeului HORUS de mai târziu. Unele hore se joacă în formă de spirală (simbolul dacilor) şi la origine aveau scopuri esoterice. Satul Hârnău din România, este din aceeaşi origine cu HORA-MANI (zeul HARA), ca şi numele propriu Horia. Mănăstirea Hurez, este iarăşi un asemena exemplu topografic.
Cu privire la conecţia dacilor din China, este încă foarte puţin ştiut, datorită cenzurei comuniste chinezeşti, care nu permite cercetarea mumiilor de daci găsite în Deşertul Tarim. Din nou revenind la basmele româneşti, terminologia "TărâmulCelălalt" (locul unde se ascundeau zmeii, locuri de fantasme), este o entitate reală, înChina, unde s-au dezgropat recent mumii ale dacilor ajunşi acolo, se pare tot pe "Drumul Zeilor" (Calea BYKULUI) cu peste 1,500 de ani în urmă.
Prin multe presiuni internaţionale un geneticist italian, Paolo Francalucci, a fost invitat să testeze materialul genetic al acestora, pe care le-a declarat că :"provin din zona dintre Ucraina şi Bulgaria" (sic!). Şi în timp ce restul lumii îi cheamă pe aceşti înaintaşi "tocharieni" (traci, după definiţia grecească), chinezii propriu zis îi cheamă Da-Xia (sau Ta-Xia). De asemenea, există picturi şi texte scrise de aceşti Da-xi (Daci).
Ca răspuns la întrebarea doctorului Săvescu, Preşedintele Traian (sic!) Băsescu a răspuns (în parafrazare): "Domnule Doctor, nu sunt academician, ci doar căpitan de vas, aşa că las specialiştii să aprofundeze această chestiune!"
Nici subsemnatul nu-i academician (ceea ce comparat cu trista academiciană Ceauşescu, cât şi cu multe nulităţi neo-comuniste de academicieni de azi este un compliment!!), dar am bun simţ; şi ca om cu bun simţ îmi dau seama că atât din istoria reală a Ţării noastre, cât şi din cercetările istorice şi ştiinţifice a multor specialişti din alte ţări, nu numai că avem o istorie şi cultură, de care trebuie să fim mândri ca români, dar şi ca cetăţeni ai lumii.
Că Dacia a existat este o realitate. Că Dacia n-a putut fii asimilată de Roma (deci încă există), iarăşi este o realitate. Că, cultura dacică a influenţat culturile lumii, din Irlanda şi China în India, iarăşi este o realitate. Că suntem români este adevărat "români şi punctum!" vorba lui Eminescu) iarăşi este o realitate, însă NU datorită minorei ocupaţii a Romei,CI datorită termenului de "iluminat" , "Raman", de unde derivă şi termenul "B-rahman" . Deci suntem români (Ramani) din Dacia, după cum confraţii noştri aromâni sunt români (Ramani) din Macedonia. ş.a.m.d. Se poate spune că ocupaţia parţială a Romei în Dacia, a fost un război fratricid, după cum că Alexandru, (Ramanul) Macedonean, a refuzat să facă acelaşi lucru cu Dacia, când a pornit expansiunea sa spre Est.