Privilegiul istoriei, ca ştiinţă a evoluţiei umane, este acela că operează cu informaţii care, odată descoperite, chiar dacă, din varii motive, rămân neexploatate o vreme, nu pot fi eludate la nesfÔrşit decât cu bună ştiinţă. Practicarea acestui gen de ignoranţă a văduvit poporul român de o parte a propriului trecut, adesea cu intenţia clară de a nu supăra sau deranja susceptibilităţile vecinilor vinovaţi de rapturi teritoriale şi culturale. Neşansa de a se situa geopolitic "în calea tuturor răotăţilor", cum plastic s-a exprimat cronicarul Grigore Ureche, a impus, în cea mai mare parte a secolului trecut, situarea cercetărilor istorice într-o poziţie defensivă şi a restrâns aria acestor cercetări la necesitatea apărării drepturilor româneşti fundamentale asupra teritoriilor cuprinse în interiorul graniţelor actuale ale ţării şi, mai grav, a acceptat instaurarea unui "tabu" în privinţa trecutului istoric şi a genocidului cultural şi naţional la care au fost supuşi românii rămaşi în afara fruntariilor. Aceste realităţi au condus, printre altele, la ignorarea, dictată de raporturile cu puternicii zilei, a contribuţiei românilor la istoria unor popoare şi state vecine.